Late comeback

După o pauză foarte lungă mi-am făcut timp să mai scriu cîte ceva. Acum o lună am avut un acident stupid în parc. Mă plimbam cu copilul și cu soțul meu cand o mașinuță electrică în care erau două femei și o fetiță m-a lovit de la spate, strivindu-mi glezna de bordura stupid de înaltă. De altfel stupid e cuvîntul care caracterizează întreaga întîmplare. Stupid e faptul că zona în care se plimbau mașinuțele nu era împrejmuită, la fel de stupid e faptul că la volan era o tînără care a accelerat înainte de impact, și cel mai ciudat mi se pare faptul că poți fi accidentat în parc, de o mașinuță pentru copii. Rezultatul a constat în două fracturi, la peroneu și respectiv la maleolă, strivirea țesuturilor de la gleznă și...aproape o lună de chin. Spital, operații, exerciții dureroase. Urmează și fizioterapie, însă măcar după o lună pot să pun piciorul în pămînt și să fac cîțiva pași.
Big deal! Mare brînză...ar spune probabil persoanele din mașinuță, care dealtfel s-au făcut nevăzute dupa incident. Puțin repaus și gata...
Important e că am trecut peste asta, chiar dacă nu pot încă să merg bine.
Am cunoscut o fată de 15 ani în spital, își agățase degetul inelar de la mîna dreaptă într-un gard cu ajutorul unui inel mai ascuțit. Rămăsese doar cu scheletul degetului, așa că medicii i-au propus să-i pună degetul la păstrare învelit în piele de pe abdomen. Cu degetul în buzunar, cum rîdeau de ea asistentele. După trei săptămîni se presupune că s-ar fi depus carne pe scheletul degetului, urma o operație de extragere a degetului și de refacere a porțiunii de pe abdomen, apoi altă operație de modelare a degetului și apoi o alta pentru a o face sa și simtă cu acel deget. Fracturile mele si pielea strivită erau floare la ureche.
În cateva zile de stat în spital micuța răsfățată de 15 ani, obișnuită să fie în centrul atenției, printre prietene și prieteni, să comande și să bată din picior, s-a transformat într-o domnișoară resemnată și cu picioarele pe pămînt. Era foarte greu să fie dependentă de alții pentru îndeplinirea celor mai simple lucruri. Pînă la urmă ne-am împrietenit și am reușit să mai uităm de durere și să ne ajutăm una pe alta. Nu-i venea să creadă că am 30 de ani. Practic, mama ei era cu 3 ani mai mare decît mine. M-am simțit ca în tabără, cu mîncare la cazan, cu povești ca-ntre fete, cu glume și muzică...Era specialistă în telefoane mobile și mi-a arătat imediat cum să copii muzică sau poze prin bluetooth (habar nu aveam cîte poate face telefonul meu!), am făcut schimb de melodii cu ea și am încercat s-o dezvăț de ascultat manele. Am citit 3 cărți într-o săptămînă și i-am trezit și ei interesul pentru ele. Am rămas șocată cînd am auzit-o citind. Nepoata mea citea mai cursiv în clasa a 2-a. Mica mea nouă prietenă s-a rușinat foarte tare de reacția mea total lipsită de diplomație și mi-a spus că luase 6 la teza de limba romană. (Era oarecum mîndră de acest lucru). Acidentul ei se petrecuse imediat după teza de matematică, și era clar că urma să piardă ultima teză care i-ar fi dat dreptul sa se înscrie în clasa a noua. Nu o prea îngrijora acest lucru, dealtfel era mult mai preocupată de iubitul ei, un băiat care o vizita des, cu 8 ani mai mare decît ea. Foarte simpatic, politicos, glumeț. După două săptămîni i-a spus că nu suportă să nu fie împreună și că s-a împăcat cu fosta prietenă. Probabil că acest lucru a avut un impact considerabil asupra fetei, pentru că în trei zile a învățat pentru ultima teză pe care o pierduse, a vorbit cu directorul școlii și l-a convins să vină la spital să dea teza cu ea. A luat 8, era în culmea fericirii cînd mi-a spus. M-am bucurat foarte mult pentru ea, și sper să ținem legătura chiar dacă nu ne mai vedem.

Idiocracy

Am vazut intr-o seara pe HBO un film tare prost, nici nu stiu de ce m-am uitat pana la capat. Poate ca am vrut sa vad pana unde merge dorinta regizorului de a face bascalie de stereotipurile despre americani...sau bascalie de americani in general. Filmul se numeste Idiocracy si actiunea se petrece intr-un viitor in care (ca de obicei e vorba doar despre americani, restul popoarelor si culturilor nu au sanse sa razbata in timp) oamenii sunt sufocati de gunoaie, vorbesc o limba foarte plina de vulgaritati si in general au grija numai de nevoile lor primare. Seamana cu Wall-E la ideea ca ne vom sufoca din cauza propriilor gunoaie. Destul de deprimant. A, si prostii ajung sa conduca lumea. Si mai deprimant. O comedie cu gust foarte amar.
Peste tot vor exista intotdeauna oameni care vor arunca gunoiul aiurea, care au senzatia ca cineva trebuie sa stranga din urma lor. Mi-e si frica sa merg pe Transfagarasan sa nu vad iar cum fix dupa ce oamenii de bine au strans gunoaiele manelistilor grataristi, acestea apar din nou, mult mai multe.
Ce-i mai rau e ca gunoaiele astea isi fac loc peste tot, inclusiv la TV unde avem tot mai multe programe de sarbatori cu manele si tigani. Chiar am vazut parca la Antena 1 un spot despre programul de Pasti. Ce legatura au Fratii Damian care canta manele si in general toata propaganda asta pro-rromi cu sfintele sarbatori de Pasti? Nu zic ca nu sunt si ei crestin ortodocsi , dar nu mi se par reprezentativi pentru spiritul romanesc! Nu zic sa se dea numai slujba de la biserica, dar sa fie mai mult accent pe ce inseamna de fapt sarbatoarea ( cea mai importanta sarbatoare a crestinilor!), pe traditii si obiceiuri de Pasti. http://www.crestinortodox.ro/obiceiuri-si-traditii-de-paste/71072-obiceiuri-de-sfintele-pasti
http://www.crestinortodox.ro/obiceiuri-si-traditii-de-paste/71066-obiceiuri-din-saptamana-mare

Leac pentru tristețe

Astăzi am ieșit din casă pentru seminarul de la 16.30. Îmi doream de mult sa studiez mai mult despre marketing așa că m-am inscris în 2007 la facultate. ASE, Marketing. Acum cică se fac doar 3 ani, nu 5 ca acum 10 ani. Probabil că peste alti 10 ani vor fi doar 2 ani, sau poate doar 3 semestre. Recunosc că aveam alte așteptări de la profii de la ASE București, nici măcar limba romană n-o vorbesc corect. Înțeleg dorința de a te apropia cumva de studenți, dar cu glume la un nivel academic, nu la unul de liceu. Unii rămîn tovarăși sau pionieri o viață, treaba se face doar ca să fie făcută, puțini sunt cei cu adevărat pasionați și care vor să insufle pasiunea lor și studenților. Eu zic că pentru căruța de bani pe care o plătește un student la ID ar trebui ca prestația profilor să fie mai ceva ca la zi, măcar să vină la timp și să vorbească corect, să termine frazele și să rămînă și studenții cu ceva. Vise...
Nu realizam cat de solicitant va fi sa urmezi și cursuri, sa dai examene, sa ai un bebe și sa mergi și la serviciu. Nici acum nu realizez. Cumva toate par sa se aranjeze de la sine. Oricum, un prilej ca sa-mi antrenez mintea cu ceva ce-mi place, un prilej să nu fiu doar mămica. Era atat de frumos afară, primăvara părea că se instalase în după-amiaza asta în Bucuresti. În goana spre metrou am observat ca aproape toți copacii aveau mugurii ieșiți. Am văzut și tufe de toporași înfloriți, și ghiocei, și parcă deodată era mai multă lumină, după atatea zile înnorate. Au ieșit si fustițele la plimbare, cu ciorapi colorați și pantofi de lac cu toc. Încerc să nu observ că oamenii pe care-i întalnesc sunt tot încruntați, grăbiți, deloc în acord cu ce simt eu. Mai am doar cîteva zile pînă schimb prefixul, și deși nu vreau să fac un bilanț ca să nu văd negru pe alb cît de multe îmi doream sa realizez pînă la 30 de ani, mă cam apucă tristețea. Mă consolez cu niște ghiocei deocamdata.

Ce se face cu bebelușii?

Mai 2008

Cand eram însărcinată trăiam ca într-o poveste. Toată lumea îmi zambea, uneori mai primeam și loc în metrou, familia mea încerca să-mi facă viața cat mai ușoară, iar eu mă gandeam plină de bucurie la mititelul ce urma să vină în familia noastră. Fiecare mișcare din interiorul meu era pentru mine ca o garanție că bebelușul e bine și că ne vom înțelege de minune. Asta la început... Apoi, cu cat sarcina avansa și îmi era tot mai greu să mă mișc, să respir, să dorm, am început să mă gandesc cu groază că copilașul va trebui să iasă cumva afară...și că asta nu va fi prea plăcut pentru mine. Apoi...ce se face cu bebelușii? Ultima dată cand ținusem un copilaș în brațe acesta începuse să plangă! Cu toate acestea, cand bebelușul meu era agitat, doar mă mangaiam pe burtică și el se liniștea... Apoi, după ce am născut, totul s-a petrecut atat de repede, am devenit în cateva ore expertă la schimbat scutece, la spălat bebelușul, și în a-l liniști. Am învățat treptat și cum să-l liniștesc, dar și că uneori pur și simplu nu poate fi liniștit. Acum ne înțelegem foarte bine, m-am hotărat să stau cu el pană va împlini doi ani și toate par să meargă strună. E foarte greu și în același timp minunat să fii mămică. E minunat să îți zambească puiul tau, să îți adoarmă în brațe sau să te țină de mană. E tot ca un fel de poveste, numai că uneori nu e totul chiar roz bonbon...Au fost și multe nopți nedormite, însă pană la urmă am învățat...ce se face cu un bebeluș. Trebuie să-i oferi dragostea ta în orice moment, și în general cam tot de ce ar putea să aibă nevoie.

Impresii din capitală

Mi-ar plăcea să văd lumea că iese din starea asta de amorțeală parțială și că se poarta ca și cum oamenii din jur ar fi oameni- nu niște forme incomode de care te ferești, pe care le urăști dacă se apropie prea mult...Mda... rămane omul cu sechele după mersul cu metroul la ore de varf.
De ce în aglomerațiile astea e mereu cineva care nu a auzit de apă și săpun, cineva care stă proțăpit în fața ușilor, sau cineva care se sprijină de tine cu nadejde...uneori toate astea la un loc, într-o minunată ființă masivă care nu crede în barele de susținere.
Cine zicea că-i mai racoare vara cu metroul? Poate doar pe peron! Că în metrou e saună!!!De fapt se gandesc să nu cumva să răcească cineva de la diferența de temperatură...

Chef cu bebeluși

Ieri a împlinit fiul meu un anișor! Am organizat o mică întalnire pentru el cu bebeluși de aceeași varstă cu Vlăduț. Pană la urmă întalnirea s-a transformat în chef, bebelușii s-au amuzat atat de mult mergand unul dupa altul de-a bușilea, țipand, și făcand un zgomot infernal cu jucariile, iar părinții nu mai puteau de bucurie văzandu-i alergand peste tot. Au fost și momente mai dificile, oboseala și-a spus cuvantul și au început plansetele și scancetele. A trebuit sa ne declarăm mulțumiți și am grăbit aducerea tortului care a înveselit din nou atmosfera. Mămicile nu prea au avut timp să vorbească între ele, mereu ocupate cu urmăritul odraslelor, însă tații au profitat din plin de agitația creată de bebeluși ca să se fofileze pe balcon și să pună țara la cale. Bunicile, moștenitoare ale unei educații diferite, erau mereu îngrijorate de orice mișcare mai îndrăzneață a picilor care abia învățau să se țină pe picioare. A ieșit tare frumos pe ansamblu, cu multe hohote cristaline si zambete cu diți de lapte, mult mers de-a bușilea și zarvă de jucarii cu baterii noi- nouțe.

Mămică de 1 an

Nu-mi vine să cred ca deja a trecut un an de cand a apărut în viața mea Vlad Alexandru. A trecut anul cel mai greu, cum îmi spune toată lumea ca să mă încurajeze. Si apoi precizează: ce-i mai greu abia de acum încolo urmează! Am trecut de nopțile în care mă trezea aproape din oră în oră ca să mănance, de așteptarea primelor gangureli, a primilor pași. Acum suntem în etapa nevoii permanente de atenție, a descoperirilor, a interdicțiilor pe care nu le acceptă. Vlăduț vorbește foarte mult pe limba lui, si uneori ne și înțelegem, folosim și limba gimnastică, și obiecte, și pană la urmă cădem de acord. Cel mai frumos e cand îl amuză ceva și vrea sa ne bucuram și noi cu el. Sau cand vine la noi pentru o îmbrățișare sau un alint.